Laundry

21 de zile fără blugi

Exagerez. N-au fost doar pijamale, am zis așa de dragul poeziei din titlu.

Am mai pus și șosete, chiloți, tricouri și pantaloni de trening. Le-am dat drumul la toate, fără să le despart pe culori, deși erau colorate, le-am pus detergent de rufe albe că din ăla mai am și-am vrut să le dau drumul la programul de 60 de grade. Mi-a fost milă și le-am lăsat la 40. Norocul meu și-al lor că programul de 90 de grade însemna prea mult întors de rotiță, că rotițele din căpșor mi-au dat și asta ca variantă.

O blasfemie a spălatului de rufe am comis, și mai mult decât atât, am uitat să le scot și le-am lăsat să zacă niște ore bune, închise, dar cu vedere la geam.

Ce putea să se întâmple? Să intre pijamalele la apă? Oricum aud că sunt de-un soi înșelător și nu te anunță dacă ești pe plus cu kilogramele. Cică blugii-s mai de încredere. Și nu, Nutella n-are nimic de-a face!

Azi s-au împlinit 3 săptămâni de când stau acasă și poate de asta am simțit să romanţez acest act banal al spălatului de rufe. Happy ending-ul stă în faptul că sunt haine de casă și nu-mi propun să le mai calc. Măcar atât.

Deci da, trei săptămâni de stat acasă, 21 de zile de când n-am mai călcat pe la birou și habar n-aveam ce avea să urmeze după sonorul “Weekend fain!” pe care l-am zis când să ies pe ușă.

Se zice că durează 21 de zile să instalezi un obicei, deci m-am dezobișnuit să port blugi 🙂

Rollercoaster, baby!

În astea mai bine de 500 de ore petrecute în confortul casei am trecut printr-un carusel de emoții. You name it, I felt it!

Am trecut de la frică, la panică, la anxietate. Apoi am ajuns la disperare, delăsare, procrastinare. Am ajuns și la optimism și din el la frustrare, am găsit și-un pic de determinare. Am fost tristă, furioasă, dezamăgită, obosită.

Și da, am fost și relaxată și fericită, am zâmbit, am râs, am fost ironică, sarcastică, amuzantă mai zic unii. Creativă am mai fost. Creativă și nu productivă, da, așa e.

M-au încercat toate emoțiile astea așa cum încerci parfumuri în aeroport, de la un moment dat pui atâtea la un loc, că nu știi ce mai simți și de unde vine. Păi din tine vine, că ţi-au intrat în piele.

Așa e și cu emoțiile astea pe care mulți dintre noi nu știm să le identificăm și să le zicem pe nume. Și dacă am început, tot mai mulți, să înțelegem la ce face referire ideea de analfabetism funcțional, with all due respect, cred că avem parte și de un analfabetism emoțional, care ne lovește în perioada asta ceva mai puternic decât ne-am fi așteptat – mai exact incapacitatea de a ne recunoaște și gestiona propriile emoții sau de a empatiza cu cele ale altor oameni.

Statul în casă ne obligă să dăm nas în nas cu noi înșine. Ne vedem mai des în oglinda din baie și-n aia din hol decât ne vedeam în zilele în care mergeam la birou poate și uneori e copleșitor, pentru că, așa cum spunea o prietenă într-un articol ieri, cel mai bine știm să ascundem sub preș ceea ce nu ne place.

Baiul acum e că noi ascundem și tot noi călcăm una-ntr-una pe preș, că dă pe dinafară ce-am băgat acolo.

Zilele astea nu mai e atât de relevant IQ-ul (nu că nu e deloc, dar nu e doar vorba despre el) fiecăruia sau statutul social, însă diferența o poate face inteligența emoțională (EQ). Și o poate face atât la nivel personal – tu cu tine – cât și la nivel colectiv – tu cu ceilalți.

Oposul ideii de analfabetism emoțional, prespune, pe scurt, următoarele:

  • să îți recunoști emoțiile atât în ideea de a le da un nume, cât și în ideea de a ști de unde provin și ce le-a declanșat și cum le poți depăși. – ex. M-a cuprins anxietatea după ce am citit atât de multe teorii legate de Covid-19 pentru că simt că nu mai am control asupra viitorului meu.
  • să fii empatic – să încerci să te pui și în papucii celui cu care discuți sau a celui pe care-l privești și asculți, să încerci să-i înțelegi poziția și să o accepți ca atare, fără să le pui etichete de la prima replică sau primul moment de eroare 404 sau vulnerabilitate. Cu toții facem față situației în care suntem diferit și asta e ok.
  • să reușești să îți gestionezi emoțiile – Bine, bine! Simți anxietate. Și? Ce faci cu ea? Rămâi acolo? Ideal ar fi să nu și să găsești o cale potrivită ție de a ieși din starea asta. La mine au funcționat respirația și scrisul. Am participat la un seminar al Alexandrei Bădiță numit Journaling through Anxiety și mi-a fost tare de folos.
  • să îți rezolvi problemele emoționale – asta nu se întâmplă de pe-o zi pe alta și dacă ai fugit toată viața de emoțiile tale, poate va fi un pic provocator să îți rezolvi problemele din copilărie fix acum. Susțin în continuare că terapia și lucrul cu sine sunt importante pentru noi toți, inclusiv pentru cei care cred cu tărie că ei sunt ok. Dar niciodată nu e prea târziu 🙂
  • să interacționezi din punct de vedere emoțional – asta se întâmplă în momentul în care suntem dispuși să fim vulnerabili și să ne exprimăm emoțiile în interacțiunea cu ceilalți, să le acceptăm și le înțelegem, atât pe cele proprii, cât și pe cele ale persoanei cu care avem parte de interacțiune.

Mi-e greu să cred că există persoane într-un echilibru absolut în perioada asta, care-și pun în continuare rufele la spălat pe culori, fiecare cu detergentul potrivit, la temperatura ideală, sortate, apoi uscate și călcate ca la carte. Și dacă există și sunt profund sincere cu ele, nu doar evită rufele murdare, mă-nclin!

Zice David Sedaris că dacă scrii despre oameni, înseamnă că ești interesat de oameni, prin urmare, întreb:

Voi cum vă spălați rufele în perioada asta și cum stați cu alfabetul emoțiilor?

(Visited 7 times, 1 visits today)