Mi se pare incredibil cum reușești să faci atât de multe! 

Era într-o zi de miercuri și asta îmi spunea colega mea, mămica unei fetițe de un an și jumătate care este un profesionist desăvârșit și pasionată de tot ceea ce presupune job-ul ei.

Plecasem pe fugă de dimineață la birou pentru că iar mă trezisem târziu, domnul soț s-a încruntat când a văzut la ce oră ieșim pe ușă. M-am machiat pe mașină, între curbe și sensuri giratorii. Rimel, dermatograf și un strop de ruj.

Realizez că am lăsat haos în urma mea când am plecat și că n-am nicio șansă să îl domolesc înainte de a pleca la Cluj. Frigiderul e gol și nu știu cum se va descurca domnul soț cu el, pentru că eu am două cine la care trebuie să particip.

Nu că prezența mea ajuta cu ceva la situația cu frigiderul, că oricum nu gătesc, dar mă simt vinovată când eu ies în oraș și mă răsfăț, iar el e în situația asta.

La birou am pedalat în gol, am tot rezolvat chestii urgente pentru alții, iar cele importante pentru mine s-au strâns frumos într-un To do.

Am zburat pe ușă la 4.30, mirosind a cantină și întrebându-mă cum voi putea ajunge în timp util la cele două întâlniri și ce-aș putea pune pe mine cât să fie potrivit și colo și colo. Am întârziat. La amândouă.

Bluza strălucitoare a părut ca o alegere bună și un pic mai mult ruj, parcă m-am aerisit un pic cât am mers până la mașină și s-a mai dus din mirosul de cantină.

Am învârtit cățelul în jurul blocului, m-am învârtit pe mine, haotic, prin casă, în ritmul meu lent și plăcut și rujul tot în Uber l-am aplicat.

15 minute întârziere la întâlnirea cu fetele, deci 45 de minute cu ele până la cina cu echipa. Era clar că n-o să îmi ajungă, pentru că după 15 ani de prietenie, mereu mai e ceva de spus. Îmi vine să le zic lucruri și pe geam, după ce ies din restaurant.

20 de minute întârziere la cina cu echipa și șeful neamț și punctual. Se mâncase deja aperitivul. Vorbesc într-una aproape două ore ca să compensez faptul că am întârziat și că sunt nouă în echipă. Nu cred că a ajutat.

Ajung acasă sfărșită și mă revanșez cu o felie de cheesecake la domnul soț pentru situația cu frigiderul și timpul petrecut singur. Nu mai am chef de bagaje. Vreau doar să dorm și e visul meu de când m-am trezit.

Practic, am avut o zi cu multă alergătură dar în care nu am făcut ceva productiv cap coadă, ca la carte și care m-a obosit.

Cum se vede asta în afară?

  • Am pus la story o poză cu cafeaua de dimineață și un text inspirat, că la asta mă pricep, la cuvinte – înseamnă că am dimineți liniștite și pot bea cafea
  • Am postat un articol lung și fain pe care l-am citit în pauză la birou, pentru că, nefumătoare fiind, îmi iau altfel de pauze – înseamnă că am un job foarte relaxant care îmi permite să citesc
  • Am dat un check in cu fetele, cu un pahar de prosecco și bruschete – răsfăț
  • Am dat un check in cu colegii, cu pastele magice și desertul ciocolătos – cel mai cel răsfăț
  • Am postat cheesecake-ul livrat cu dragoste domnului soț – mai am timp să mă gândesc și la alții.

Asta a fost doar așa, o zi banală de miercuri, pe lângă asta mai merg și la diverse evenimente, pe unele le mai și organizez, mai merg și la cursuri, mai și scriu, mereu fac ceva.

Cred că momentul în care mi-a spus colega mea un lucru pe care l-am mai auzit de foarte multe ori a făcut un click mai puternic și mi-am dat seama de ce reușesc să las impresia că sunt superwoman și fac atât de multe lucruri: pentru că le arăt!

Trecând peste faptul că am un pui de sindrom al impostorului și mi-e greu să iau laude de genul cu pâine și cu „Mulțumesc!”, că despre asta am de gând să scriu altădată, sau despre faptul că uneori cred că am câte un pui de burnout, că și despre asta am de gând să scriu, chiar despre asta e vorba.

Îmi place să fac poze și îmi place să scriu, îmi plac like-urile și comentariile și îmi mai place când vreun articol de al meu sau postat de mine, duce la un moment de „Aha!” la alții, prin urmare, documentez public cam tot ceea ce fac.

Totuși, nu sunt cu nimic mai superwoman decât o mămică minunată care are în fiecare seară grijă de puiul sau puii ei, care gătește, face curat, merge la birou, organizează zile de naștere pentru toată familia și se asigură că tuturor le e bine, dar și ei, fizic și psihic. Acolo cred eu că sunt the real superwomen!

Sunt într-o perioadă a vieții mele în care îmi permit să fiu puțin mai egoistă și mai individualistă, să fac curat când trebuie, nu de plăcere, să gătesc doar în cazuri de forță majoră, că altfel se ocupă domnul soț bucătar șef sau ne descurcăm cu o comandă și, mai ales, îmi permit să fac, în mare parte, lucrurile pe care le vreau și care îmi fac plăcere, nu cele pe care trebuie să le fac din varii motive externe 🙂

Aș zice că sunt doar norocoasă, nu super, pentru că am reușit să îmi găsesc pasiunile, să îmi găsesc ocazii să mă bucur de ele și că am găsit OMUL care să îmi accepte toate astea. Iar asta mă face și recunoscătoare!

Ce voiam de fapt să spun e că, pentru că, în ciuda aparențelor, eu încă simt că nu fac destule, am ales să mă înscriu în ediția de primăvară a SuperBlog 😀

Asta înseamnă câte trei articole pe săptămână, timp de 7 săptămâni, mai exact 21 de articole (cine știe și matematică? Eu, da  ), care sper să se încheie cu o lansare frumoasă de site și concept la care muncesc și gândesc de câteva luni.

De fapt atât voiam să spun, ultimele două paragrafe, restul e doar ca să încadreze textul în poveste  🙂

Și ca să aibă și încheiere povestea și am tot zis de Super Women și e 1 martie și început de lună și de primăvară și toate cele, las piesa asta aici:

Voi ce faceți în 24 de ore, primăvara, când se lungesc zilele?