“Știi cum se numește asta? Ce faci tu acum?”

Mă uitam la Daniel nedumerită. Într-un alt context, aș fi dat glas nodului din gât și aș fi început să plâng. Cu 40 de oameni în jur, în timpul taberei de copywriting, am ales să înghit nodul și să tac, așteptând răspunsul.

“Se numește criză de incompetență! Îți găsești tot felul de blocaje și motive să nu faci nimic din cauza frustrărilor pe care le ai…”

Întrebasem ce facem cu GDPR-ul și cu siguranță nu mă așteptam la o astfel de reacție din partea unui om căruia îi admiram stilul de predare și calmul de câteva zile.

Am tras aer în piept și am mulțumit pentru promisiunea primită de a mi se răspunde la întrebare zilele următoare.

Dacă te întrebi totuși de ce ar fi considerată o întrebare de genul ca fiind o criză de incompetență, e destul de simplu: cu câteva minute înainte întrebasem de ce mi-ar citi cineva mie articolele, înainte de asta mai avusesem câteva întrebări similare. Pe scurt, în capul meu se învârteau toate relele din lume care ar fi putut să mă lovească dacă alegeam cumva să mă aventurez în a scrie, odată ce plecam din tabără.

Să nu mă înțelegi greșit, nu îmi criticase nimeni, în cele trei zile de când eram acolo, capacitatea sau talentul de a scrie. Chiar din contră, Pera îmi lăudase articolul despre cai (nu m-aș fi gândit că o să scriu despre cai vreodată) și dăduse titlul ales de mine ca exemplu a doua zi.

Totuși, m-a lovit tare acea “criză de incompetență” și cred cu tărie că, pe lângă mulțimea de noțiuni teoretice foarte utile pe care le-am învățat, din discuția asta, cu multă încărcătură emoțională de partea mea, am luat cel mai mult cu mine acasă.

Gândindu-mă la rece la ce am făcut acolo, am găsit un tipar pe care am tendința de a îl repeta destul de des și de care mi-e din ce în ce mai clar că trebuie să mă lepăd.

Ai jucat vreodată Saboteur? E un joc interesant, de cărți, al cărui scop este să îți creezi calea pentru a ajunge la aur, folosind cărțile pe care le ai în mână.

Prima oară când am jucat eram la o cabană, iar domnul soț și cu mine eram dintre cei care nu prea știau cu ce se manâncă jocul. A rămas că ne prindem pe parcurs.

Avansasem destul de mult în drumul spre aur când unul dintre jucători a blocat drumul. Era unul dintre saboteur-i, cu rolul de a ne împiedica pe noi, piticii buni, să ajungem la final. Nu ne-am fi gândit că exact el e saboteur-ul, că doar ne ajutase până atunci.

Câteva minute mai târziu, refăcusem drumul și ajunsesem acolo unde un alt jucător ne spusese că vom găsi aurul, dar surpriză, și el era un saboteur și scopul lui principal era să ne încurce.

Ce legătură are jocul ăsta cu criza mea de incompetență, zici?

La fel ca și în joc, găsim și în viață tot felul de saboteur-i care ne împiedică să ajungem acolo unde ne-am propus.

Că e vorba de părinții care nu ne-au dat la sport când eram mici și de asta avem acum kilogramele alea în plus, de profa de franceză care nu ne-a insuflat dragostea pentru limba iubirii și acum nu putem aplica la job-ul ăla bine plătit care cere limba franceză, de nesimțitul care ne-a tăiat calea și n-am mai prins locul ăla bun de parcare și am întârziat, mereu sunt diverși alții vinovați pentru lipsurile noastre.

Dacă nu e greu deloc să identifici saboteur-ii ăștia și să îi legi de nefericirea ta din anumite momente, e greu spre foarte greu să identifici saboteur-ul principal din viața ta, cel care îți declanșează cele mai multe frustrări și blocaje și care e mai silențios ca o pisică neagră într-o vineri 13 cu lună plină.

Încă te prefaci că nu știi despre cine vorbim? Despre tine, da! Tu pe tine, eu pe mine, Gigel pe el însuși și tot așa, avem un maaaare talent în a ne autosabota și a ne pune niște limite doar de noi înțelese.

De ce facem asta? De frica unui eșec, de frica de a dezamăgi, atât pe noi, cât și pe ceilalți, de gura lumii, de rușine, dar, mai presus de toate, cred eu, din lipsa de încredere în noi înșine.

Nu avem încredere în noi pentru că nu știm să ne-o creștem singuri și nu realizăm că ea vine dinăuntru și nu din afară!

Chiar dacă a râs toată lumea din sala festivă de mine când am cântat la ziua liceului în clasa a 9a, chiar dacă ai mei nu au fost prezenți la toate cântările mele și băiatul de care îmi plăcea în liceu nu a fost dat pe spate de interpretarea mea a “Don’t speak” cu dedicație, nu mă oprește nimeni să cânt tot drumul către Cluj 🙂 Știi ce zic?

Cum putem să mai tăiem din influența saboteur-ului interior și să ne creștem încrederea în noi?

  1. Să alegem cu atenție oamenii cu care ne petrecem cel mai mult timp – sunt oameni care reușesc să ne ridice starea de spirit și oamenii care ne lasă fără vlagă după fiecare întâlnire. E ideal să ne petrecem mai mult timp cu cei dintâi, cu siguranță, să avem parte de feedback pozitiv din partea lor și să evităm pe cât posibil criticile care ne demoralizează.
  2. Să ne bucurăm de fiecare mic succes. Știți cum se mănâncă un elefant? Pe bucăți 🙂 Dacă ne împărțim fiecare task mare în task-uri mai mici și ne bucurăm la îndeplinirea fiecăruia, șansele să ajungem cu entuziasm la îndeplinirea celui final cresc.
  3. Să fim consecvenți – niciun mare succes n-a apărut peste noapte și din noroc chior (sau dacă au apărut alea sunt excepții și nu e ideal să ne bazăm pe ele) ci din muncă – constantă și făcută cu determinare. Cât de mândru ești de tine când știi că ai o săptămână întreagă în care ai lucrat zi de zi, chiar dacă doar câte puțin, pentru scopul tău?
  4. Să ne cunoaștem atât punctele tari cât și imperfecțiunile – e bine să știm la ce suntem buni și să lucrăm pentru a deveni și mai buni, totodată e bine să știm la ce nu excelăm și asta nu pentru a ne crampona și a zice “eu nu sunt în stare să fac asta”, ci pentru a fi realiști și a nu căuta perfecțiunea – pentru că ea nu prea există, nu de alta.
  5. Să fim pregătiți – asta nu înseamnă că trebuie să ne planificăm la secundă fiecare zi, deși nu ar fi chiar greșit să o facem, cât să ne propunem ce ne dorim să facem cu fiecare zi a noastră. Poate planurile nu ne vor ieși 100% de fiecare dată, dar, cum zicea tot Zărnescu în cartea lui, Esența eficienței, mai bine să îți iasă 60% din ceva ce ți-ai propus, decât să nu îți iasă nimic, așa-i?

Sunt sigură că dacă o să ne propunem să lucrăm zi de zi cu saboteur-ul nostru principal, cu cât îl vom cunoaște mai bine, cu atât se va transforma, încet încet, într-un pitic bun, care ne va duce spre aurul râvnit, cu mai puține crize de incompetență.

Tu când ai vorbit ultima oară cu saboteur-ul tău? Cât de bine vă știți? 🙂

(Visited 218 times, 1 visits today)