Mă uit la telefon de mai bine de o oră, cu intermitențe, și am constant un nod în gât. E un amestec de emoții de tot felul: admirație, entuziasm, surprindere și un pic de gelozie.

Nu am fost niciodată fetița care să se viseze în rochie de mireasă, sau cel puțin măritată. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce flori și fluturi mi-aș dori la nuntă, cum ar fi EL, cel care mă va aștepta la altar, unde ne vom căsători sau alte detalii pe care unele domnițe le au în minte din fragedă pruncie.

Ajunsesem într-un punct în care nu mă gândeam că mă voi mărita vreodată, efectiv nu simțeam că voi găsi pe cineva care să mă facă să îmi doresc tot ceea ce vine cu o nuntă.

Toată rebeliunea mea cu privire la căsnicie a luat sfârșit când a apărut EL, genul ăla de el care dintr-o privire îți dă Universul peste cap și știi că nimic nu va mai fi la fel. Niciodată.

Era o dimineață ca oricare alta, a unei zile în care urma să fac ceea ce-mi place cel mai mult, să predau. Am intrat în sala de curs hotărâtă, cu zâmbetul pe buze și am zis „Bună dimineața!”. Din spatele sălii, colț dreapta, răsună o completare „…ce frumoasă este viața!”. Toată sala râde.

Simt nevoia să le tai din distracție și să mă impun, și-așa colegele mele mă certau mereu că sunt prea drăguță cu cursanții.

„Rămâne de văzut. Eu sunt Alexandra, vom lucra astăzi împreună și vom începe cu un test.”

Zâmbetele au dispărut și i-am văzut privirea dezamăgită, căutând-o pe a mea din colțul sălii. Mi-era clar. Intrasem în zona de aroganță de care îmi povesteau prietenele mele cele mai bune. Se pare că asta e prima impresie pe care reușesc să o las tuturor, dar care dispare cu ușurință dacă ai puțină răbdare să mă cunoști.

Revin la telefon, unde o actriță americană devine prințesă și le dă speranțe tuturor fetelor care au visat vreodată la o nuntă de poveste.

Exact așa e nunta lor, cu cai albi, cu trăsuri, cu doamne cu pălării și domni cu fracuri.

Încerc să dibuiesc puiul ăla de gelozie pe care îl simt și să-l înțeleg. Realizez că nu vine din faptul că aș vrea să fiu eu în locul ei, acolo, într-o capelă veche de 700 de ani și să mă mărit cu un prinț ci din faptul că mi-a plăcut atât de mult nunta noastră, a mea cu EL, încât m-aș mai mărita odată, tot cu el, tot la conac, tot fără cai, dar cu zâmbete și o dragoste pe care am simțit din prima privire că o vom trăi până la adânci bătrâneți.

Prințesă am fost și eu la nunta mea, chiar dacă nu visasem vreodată explicit la asta. Prințese suntem toate, undeva într-un colț de suflet și din când în când apare cineva care scoate asta la suprafață.

Am tot citit discuții despre simplitatea prințesei și despre cum la noi lucrurile degenerează și naturalețea lipsește cu desăvârșire într-un moment de genul ăsta. Recunosc faptul că și eu am fost genul de mireasă care a avut coc și gene false, unghii cu inimioare cu sclipici mov și blush. M-am simțit frumoasă și am simțit că este o zi altfel decât cele în care pun un dermatograf și un rimel și plec la birou.

La urma urmei, e vorba de felul în care simte fiecare să fie în “ziua cea mare” și alegerile depind de gusturi, de stare, de moment și chiar și de trend-urile românești de la momentul respectiv.

De multe ori am spus că m-am simțit cel mai bine la nunta noastră, pentru că a fost exact așa cum am ales noi, împreună, să fie, de la machiajul meu și haine, la invitați, locație, meniu și alte mici detalii puse la punct cu multă migală.

Mâine se împlinesc 3 ani de când am avut același nod în gât ca atunci când mă uitam la nunta regală de ieri. 3 ani de când am spus “Da!” și am devenit doamna Ciucanu, o prințesă cu prințul ei alături, prin toate, bune sau nu chiar, cu aceeași privire jucăușă pe care am văzut-o în spatele sălii, colț dreapta, care mă trezește în fiecare dimineață, cu zâmbete, cu râsete, cu dragoste multă, toată.

LIV_9168

La un moment dat, a apărut și un cal alb în poveste, lipițan îi zice, dar vă povestesc cu altă ocazie despre asta.

Tu când te-ai simțit prințesă ultima oară?