De ceva timp simt că duminica este o zi ideală pentru introspecție (“Observare și interpretare a propriilor stări și dispoziții mentale și emoționale; autoobservare.” conform DEX online), la fel de bine cum sâmbăta este zi de curățenie sau de baie 😀

Este, din când în când, o zi liniștită, fără prea multe de făcut, în care stau eu cu mine și pot analiza ce se mai întâmplă în sufletul și mintea mea.

Astăzi, Facebook a avut grijă să îmi amintească, deși șansele să fi uitat erau destul de mici, că anul trecut pe vremea asta, eram în Polonia, ne relaxam după o tură cu unele dintre cele mai puternice emoții din viața noastră de până atunci și până acum, de fapt, că încă nu cred că a reușit să le detroneze cineva 🙂

Va fi o poveste 2în1, formată din două dintre cele mai intense momente ale mele, care au venit la pachet cu lecții frumoase.

Una dintre ele este povestea începuturilor relației mele cu domnul soț, cea de a doua este legată de povestea care ne-a dus către 30 septembrie 2017, pe care o pregătesc pentru duminica viitoare.

Povesteam aici despre prima noastră întâlnire, dintr-o sală de curs și impresia clasică pe care i-am lăsat-o, de aroganță. Am simțit din primul moment că ceva e diferit, însă contextul nu-mi permitea să explorez și să înțeleg de unde cel sentiment. La urma urmei, eram “profesoara” și nici nu se punea problema de vreo minimă intenție, atât timp cât îmi păstram acest statut.

Din fericire, cursurile de pregătire înainte de începerea job-ului durau maxim o lună, iar după luna aceea și o ieșire în oraș cu toate echipa, am realizat că e posibil ca sentimentul să fie reciproc.

După un mesaj care începea cu “Auzi, sunt eu nebună sau ai simțit și tu așa, o sclipire…” care a primit un răspuns pozitiv, au venit câteva luni interesante. Mă gândeam pentru prima oară în viața mea de femeie independentă la 23 de ani, că parcă parcă m-aș mărita cu băiatul ăsta cu gropiță într-un obraz, zâmbet năucitor și piele fină.

Pentru că viață, lucrurile s-au încheiat destul de rapid și ne-am continuat amândoi drumul liniștiți, fără vreun contact minim (a se înțelege că nu eram nici măcar prieteni pe Facebook, cât să-l pot stalk-ui ocazional, să văd ce mai face).

Se face 2013, că tot am eu o conexiune interesantă cu cifra 13 (născută la ora 13, locuit 25 de ani la apartamentul 13, număr de la mașină primit random cu 13) și într-o zi oarecare, aș zice că vineri 13, strict de dragul poveștii, îmi sună telefonul, iar la celălalt capăt se aude un fâșâit.

Sun hotărâtă înapoi, mă prezint politicos, aud o voce plăcută, spunându-mi că m-a sunat din greșeală, fiind prima din agendă. Pauză…

“Nu știi cine sunt, nu?”

“Sunt Cosmin.”
“Cosmin…?”
“Cosmin Ciucanu…”
“Auăleu!” zise prințesa, cu un zâmbet tâmp pe față care a ținut-o toată ziua.

Ceva timp mai târziu, am mai trimis un mesaj similar cu cel trimis cu câțiva ani în urmă: “Auzi, vrei cumva să bem o cafea?” A vrut și și-a amintit că-mi plăcea nectarul de pere. Între noi încă mai sclipea.

Dacă ar fi un film romantic sau un roman de dragoste, s-ar termina aici, cu un sărut în ploaie și generic. Dar de fapt, aici a început totul…

Mereu am trăit cu impresia că dragostea e ușoară, e ca în filme, totul e roz pufos, cei doi se înțeleg de minune 100% din timp, viața lor este ideală și toate se așează cum și-au dorit.

Într-o mare măsură, da, așa a fost, poate chiar peste dorințe și așteptări și încă mai am fluturi în stomac atunci când îmi face cu ochiul.

Au fost totuși și momente, de ambele părți, când ne iubeam la nebunie, dar nu ne plăceam atât de mult. Am început relația odată cu un nou job care presupunea plecări săptămânale în afara țării, iar weekendurile le împărțeam cu familia și prietenii.

Am construit împreună, cărămidă cu cărămidă, încrederea de care aveam nevoie, unul în celălalt, ca să facem față unei vieți de genul ăsta.

La câteva luni de relație, am avut o săptămână în care am stat câteva ore într-un mall din Munchen, probând inele de logodnă, fără niciun motiv. Am ajuns acasă, domnul soț era la fotbal și casa era împânzită de bilețele care mă trimiteau de la o surpriză la alta, iar în final la ușa de la intrare, unde mă aștepta EL, cu o șampanie în mână și flori.

Cine s-ar fi gândit, când a scos cutia din buzunar, că nu sunt cercei în ea? Am zis un “Da!” cumva tremurat, pentru că mi-era greu să-mi dau seama cum s-au legat lucrurile.

De atunci, tot punem cărămizi și cred că o să avem un zgârie nori, pentru că tot creștem și creștem împreună, finisăm, înfrumusețăm, mergem mai departe și mai facem un etaj.

Nu toate cărămizile sunt perfecte și frumoase, dar cu siguranță construcția în sine e perfectă pentru noi!

Din seria evenimentelor peste așteptări a fost și cel de acum fix un an, cu ocazia căruia am povestit, la televizor, povestea asta.

În ziua în care am filmat bucățica asta, am realizat că o să fim dați plângând la televizor, dar ne-am asumat-o. Lacrimile din ochi erau de emoție și dragoste multă.

Ce mi-a adus introspecția de azi?

  1. Amintirea frumoasă a tuturor sentimentelor puternice pe care ni le-a adus relația noastră.
  2. Conștientizarea, din nou, că lucrurile se întâmplă, toate, la momentul potrivit. Cu siguranță nu am fi ajuns aici, așa, dacă ne-am fi căsătorit la 23 de ani. Poate ar fi fost mai bine, sau nu, dar cu siguranță e un motiv pentru care s-au întâmplat în ordinea asta.
  3. Ideea că acel telefon “buclucaș” nu mi-a adus doar un zâmbet tâmp ci și un prieten și soț minunat, pe viață.
  4. Faptul că tot ce e frumos are multă muncă în spate, iar dacă reușim să trecem peste momentele mai grele, recompensa va merita cu siguranță.
  5. Realizez din nou cât sunt de norocoasă că am parte de astfel de povești.

În partea a doua o să vă povestesc cum am ajuns să ne spunem povestea la televizor și ce a însemnat pentru noi toată experiența.

Povestea voastră preferată care e?