Cum adică nu aveți target-uri?

Prima săptămână, într-o companie nouă și puiul de corporatistă din mine era consternat. Încercam să îmi dau seama ce am de făcut și cum pot măsura dacă fac bine, iar ei îmi spuneau că nu au target-uri, doar încredere că mă descurc bine.

Am zis de multe ori că apreciez felul în care am crescut în call center și talentele și abilitățile pe care le-am dobândit în cei patru ani petrecuți în prima multinațională a vieții mele.

Fără a fi mare amator de stres, faptul că știam că la sfârșit de lună apar cu verde în toate tabelele mă făcea să îmi dau silința să fac lucruri care erau (și încă mai sunt uneori) în afara zonei mele de confort, și anume să vând sau să negociez.

M-am obișnuit repede și cu binele lipsit de target-uri și cu faptul că oamenii cu care lucrez au încredere că îmi fac treaba bine, chiar dacă nu petrec un timp standard în apel sau alte cele.

Totuși, aceasta meteahnă legată de target-uri m-a urmărit cumva și la ieșirea pe poartă din companie. Am simțit că mă urmărește din umbră și am decis, la momentul respectiv, că cea mai bună varianta este să mă împrietenesc cu ea.

Am ajuns astfel să văd vârsta de 25 de ani ca un moment important în care viața mea e musai să aibă un sens destul de bine definit, că am deja 7 ani de experiență ca adult și știu ce vreau.

Ce am vrut?

√ Să mă mut singură – visam la independență totală, fără să mă gândesc la implicații precum făcut curat și gătit.

√ Să am un job noi cu provocări faine – l-am găsit, a venit la pachet cu naveta la Munchen, săptămânal timp de mai bine de un an și un card de fidelitate Platinum la Tarom, în condițiile în care înainte nu mai zburasem niciodată.

√ Să îl am pe EL lângă mine – tot promit că povestesc despre cum a apărut, dar cel mai important e că a rămas și a promis că rămâne de tot.

După 25 am mai avut target-uri, dar nu de chiar așa mare amploare. Din fericire, în afară de cel legat de kg unde dulciurile sunt ca o atracție magică și duc la recalculări de traseu, restul le-am cam atins cu succesul pe care mi l-am propus.

Apropierea de versiunea mea îmbunătățită 3.0 și de acest nou prag frumos, rotund, m-a dus către noi gânduri de target-uri.

Nu știu dacă a venit dintr-o influență exterioară, dacă am simțit cumva că e un moment bun, dacă am fost mai pregătită în vreun fel decât eram înainte, dar m-a lovit gândul că îmi doresc ca până la 30 de ani să avem un copil.

Știu că e extrem de pragmatic să ai un astfel de target, dar așa am considerat că ar fi ideal, în înșiruirea mea de gânduri pentru viitorul nostru ca familie, iar susținere din partea domnului soț către o astfel de decizie aveam de ceva timp.

Am fost tare aproape de a fi acolo, s-ar fi întâmplat cu o întârziere de o lună față de momentul 3.0, conform calculelor specialiștilor și a tuturor aplicațiilor disponibile online, însă de data asta nu a fost să fie…

Sentimente amestecate de tristețe, frustrare și apoi de împăcare ne-au amestecat gândurile o perioadă și au venit cu o lecție tare importantă pentru mine: Anumite lucruri vin doar la momentul potrivit și nu pot fi forțate în viață.

Am citit multe cărți de dezvoltare personală, nu pentru că sunt în trend ci pentru că îmi plac și chiar dacă nu poți aplica tot ce găsești în ele, sunt câteva idei și principii care invariabil ți se întipăresc în minte, mai ales când se face referire la ele în mai multe cărți.

Majoritatea cărților recomandă să ne stabilim obiective, să ne ținem de ele, să ne vizualizăm acolo, atingând obiectivul, bucurându-ne de reușită, iar asta ne va aduce mai aproape de target.

Sunt cumva de acord, dar… Paul Ardeleanu, coach de public speaking și autor, zicea într-un discurs de al lui, că da, așa e, e bine să avem obiective, e natural să avem așteptări, de la situații, de la locuri, de la oameni, de la noi, dar ce e foarte important este să nu ne atașăm de rezultat.

Ce vrea să spună asta? Că ne dorim și planificăm astfel încât să obținem ceea ce ne-am propus, ne așteptăm ca rezultatul final să fie extraordinar, exact ceea ce trebuie, dar, în cazul în care, din diverse motive, asta nu se întâmplă, să ne luăm lecția și să mergem mai departe, încercând să nu ne autopedepsim sau să ne lamentăm sau victimizăm.

Pe lângă punctul ăsta foarte bun al lui Paul, ce am mai învățat, uneori the easy, alteori the hard way, e că target-urile pe care ni le setăm pot fi și mici, cum ar fi să beau ăia 2 litri de apă de îi tot laudă lumea, într-o zi, nu doar menite să-mi schimbe viața radical.

Din când în când, viața se cere trăită și pas cu pas, nu doar pe sărite și în alergare.

Care sunt următoarele target-uri pentru varianta mea 3.0? Păi să duc (spoiler alert) prăjituri la birou, pe motiv de împăcare cu sine și cu vârsta proaspăt împlinită acum o lună jumate și să îndulcesc drumul spre weekend, să dorm cu speranța că mai scap de oboseala asta venită cu vârsta și de restul… bomboane 🙂

Voi ce relație aveți cu target-urile?