pexels-photo-877695.jpeg
Țineți minte când ați fost nevoiți să strigați ultima oară “Prezent”? Să fi fost în liceu? În facultate? La vreun curs sau workshop? Sau în vreo discuție cu cineva drag – măcar în minte?

Realizez acum că a trecut mai bine de un an de când am spus “Prezentă!” cu un articol pe propriul blog… Ai zice că ar fi fost un an de zile în care nu am avut nimic de spus. Eu? Nimic de spus… ?! Funny! 🙂

Observ, în principal la mine, apoi și la alții (dar cine’s eu să-i critic, oricum), cum nu sunt prezentă, acolo, în multe din activitățile pe care le fac. De la discuții, la task-uri, la plimbări.

Cred că unul din primele lucruri învățate în cursurile de customer service, pe partea de comunicare, era ascultarea activă. Aparent, Carl Rogers, unul din părinții psihoterapiei ar fi folosit acest concept pentru prima dată, iar el se referă la genul acela de ascultare astfel încât să și înțelegem ceea ce ni se spune, cât să putem oferi și un feedback interlocutorului. Este diferit de a auzi, atunci când ceea ce ni se spune intră pe o ureche și ori se pierde la mijloc, ori iese fix pe cealaltă ureche.

Mai nou, simt că atunci când aud și nu ascult, informația care mi se comunică intră pe ureche și alunecă ușor pe braț, în palmă și în continuarea palmei, localizându-se în telefon, unde se pierde printre poze și fișiere. Mi se întâmplă constant să iau telefonul în mână în timpul unei discuții, dacă nu era acolo încă de la început, și să devină brusc singurul meu punct de atenție. În același timp, nu pot spune că procesez nici ceea ce mi se spune și nici ceea ce văd sau citesc pe telefon.

Dacă acum ceva timp simțeam oportun să mă laud de capacitatea mea de multitasking și de cât de bine pot vorbi la telefon în timp ce mănânc și mă uit la televizor, în ultimul timp, realizez că nici la telefon nu ascult cu atenție, nici de mâncat nu mânânc cu vreun strop de plăcere, iar ce se întâmplă la televizor devine un fel de scenă de pe Duck TV, imagini care se plimbă și atât.

Mi se mai întâmplă să încep să fac un task și la câteva minute distanță să mă trezesc făcând cu totul altceva, fără nici cea mai mică relevanță pentru task-ul inițial, iar la finalul zilei să realizez că nu am finalizat nimic din ce îmi propusesm. Vi s-a întâmplat vreodată?

Corelând asta cu faptul că văd apropierea schimbării de prefix ca un punct bun pentru a aduce schimbări, îmi propun, încet, să fiu mai prezentă, să pun telefonul jos când cineva îmi vorbește și nu e absolut necesar să-l folosesc, să savurez ceea ce mănânc, să duc până la capăt fiecare task început, înainte de a începe un altul, să fiu acolo, full mind&body&spirit, și să mă bucur cât de mult posibil de fiecare moment și ce aduce el.

Călătoresc încet, spre responsabilitatea lui 30 și cred cu tărie că o să fie niște ani atât de frumoși pe cât îi voi dori și lăsa să fie.

Voi cum faceți să trăiți momentul?

P.S.: A durat doar câteva ore bune să procesez cap coadă o nouă postare pe blog, dar e bine că a ieșit 🙂